3. Relaţii şi roluri

Evaluare utilizator:  / 0

SlabCel mai bun 

 

 

Comunicarea poate fi definită doar prin prisma relaţiilor dintre oameni, fiindcă nu există exprimare a unicităţii, a felului de a fi, a dorinţelor, temerilor, intenţiilor, în afara interacţiunii umane. Comunicarea la nivelul cuvintelor este mai puţin semnificantă, în timp ce comunicarea prin gesturi şi atitudini corporale – comunicarea paralingvistică, nu dispune de coduri precise de comunicare, dar semnifică adevărul transmis prin comunicare. Congruenţa între cele două niveluri care intervin în comunicare denotă autenticitatea persoanei.

În cadrul oricărei comunicări, persoanele joacă anumite roluri, în funcţie de statusul şi de poziţia pe care o ocupă sau pe care o impun. De exemplu, există iniţiatorul şi cel care răspunde la iniţiative, autoritarul şi supusul, cunoscătorul şi ignorantul, sau comunicarea în care rolurile nu sunt complementare, comunicatorii se află în competiţie pentru a menţine egalitatea poziţiilor. În acest ultim caz, fiecare este reflecţia în oglindă a celuilalt. În fiecare situaţie comunicarea este influenţată de ceea ce s-a întâmplat înainte între interlocutori. Fiecare participant în comunicare contribuie la desemnarea caracterului relaţiei, care poate fi mai mult sau mai puţin stabil. Pentru a privi obiectiv un proces de comunicare, nu este suficient să luam în considerare istoricul relaţiei, este nevoie să cuprindem şi contextul în care se petrece, redundanţele şi intenţiile interlocutorilor.

Desigur, stările interne ale indivizilor joacă un rol important în comunicare, dar le putem interpreta doar în contextul interacţiunii, asumării unor roluri, influenţei istoricului relaţiilor. Dacă pornim de la premisa că fiecare act de comunicare are un scop – comun sau diferit pentru actorii comunicării - aceştia vor modela actul comunicării pentru a consensualiza atunci când relaţia este una de egalitate. În celelalte tipuri de relaţii menţionate, actorii vor conduce actul comunicării pentru a consensualiza cu statusul deţinut. Dacă consensualizarea nu se produce, aceasta este o dovadă că, fie nu se doreşte, fie nu există pârghiile de negociere necesare. În mod normal şi natural, negocierea ca substrat al comunicării şi structurării relaţiilor poate fi constructivă, adică nu va perturba rolul deţinut de comunicator şi nu va determina căderea actului de comunicare din parametrii normalului spre deschiderea supapelor de răbufnire emoţională. Ca o concluzie, afirmăm că statusul actorilor, contextul şi istoricul comunicării, alături de condiţiile interne individului referitoare la scop şi intenţii, implicare amoţională, caracter şi capacitatea de negociere, reprezintă pârghiile de comunicare între oameni, de stabilire şi perpetuare a relaţiilor.